Lament

Strigatul sa-mi fie,
Lama ce injunghie
Razele diurne
Ale inceputului de zi

Sa-mi fie minia,
Fulgerul ce injunghie
Soarele cand rasare
Sa se retraga ranit
In spatele lunii

Ramai cu mine,
Lume nascuta-n eter
Si nu te ridica in aburi grei
Precum fantasmele a ceea ce a fost
Candva un vis linistitor...

Nu-mi ucide,soare
Lumea creeata
Cand dorm in vis,
Te rog,nu ma trezi in cosmar

Cand rasari,tu nemilos
Ma lasi ingenuncheat
Iar cu ochii arzand
Incep sa urlu turbat

Jurnalul unui om fara sentimente I

Dupa ce mi-am inchis toate sentimentele si trairile intr-un colt sufletesc bine ferecat am avut o experienta foarte stranie.
Zic experienta,deoarece ar fii gresit sa spun ca am simtit ceva straniu,din moment ce nu mai simteam nimic,nici golul din mine nici lipsa unor trairi,absolut nimic...
Puteam sa ma aseman cu statuia unui erou apus sau a unei zeitati pagane,odata plina de viata si energie datorita adoratorilor,umanizat in ochii lor plini de speranta.Dar cand adoratorii se risipesc si toate trairile lor se scurg si ramai doar o masa inerta de piatra sau marmura cioplita intr-o forma simetrica cu scopul de a ilustra ceva.
Cand mintea nu iti mai este invadata de emotie singurul lucru ce iti mai ramane este ratiunea si incepi sa realizezi unele chestii.Toate sentimentele le primesti de la oameni,nu exista trairi speciale,proprii sau simtamante individuale.
Tot ce simti e cauzat direct sau indirect de alti oameni.Acum ca v-am zis asta,cred ca ati realizat si voi cum am reusit sa ma golesc de emotii,corect?
Am incercat sa scriu,n-am reusit...bineinteles,cum naiba sa reusesc daca niciun concept,nici o idee,nici o viziune nu mai rezoneaza cu coarda lirica a sufletului?
Inima imi era precum o vioara unui muzician ciung sau pensula unui pictor orb,degeaba sunt instrumentul unei arte daca maestrul meu este inapt.
Dar e bine,cred...nu stiu sigur...
Poate voi merge pe strada,asta m-ar ajuta cred.

Poate Dumnezeu sa creeze o piatra atat de mare incat nici El sa nu o poata ridica?

Acum multe luni,un bun prieten mi-a pus intrebarea de mai jos iar raspunsul l-am postat pe facebook-ul personal.
Astazi am gasit din nou postarea si m-am gandit ca ar merita sa fie postata si aici pe blog.Tin sa mentionez ca am analizat-o atat din perspectiva crestina cat si obiectiva,deci rog oamenii ce nu impartasesc prima perspectiva sa se abtina de la unele comentarii irelevante!
Mai jos aveti analiza.






Analizand intrebarea "Poate Dumnezeu sa creeze o piatra ce nici El sa nu o poata ridica?"

Privind conceptul de Dumneze din perspectiva crestina ca entitate,Spirit Suprem, putem afirma judecata "Dumnezeu este Atotputernic” ca fiind a priori.
Acum,vom analiza conceptele de Univers si de Haos ce se afla in antiteza. Ideea de Univers ne apare ca fiind un loc ce nu se supune legilor spatiale sau temporale,el fiind infinit din punct de vedere spatial si a temporal.Universul ne apare ca un spatiu ordonat ce se supune anumitor Legi Universale (Legea Karmei,Legea Atractiei etc) deci, un sistem ordonat a carui legi nu pot fi violate sau puse sub semnul intrebarii.
Pe cand Haosul ne apare fiind tot atemporal si aspatial,insa diferenta majora este faptul ca Haosul nu se supune vreunei legi,fiind dezordine.
Dumnezeu,ne apare ca Entitatea Suprema Creatoare a Universului,deci a ordinii,a legilor.Daca am nega faptul ca Dumnezeu poate creea o piatra ce nici macar El sa nu o ridice i-am limita puterile si am nega conceptul crestin.Insa,in Univers toate sunt posibile,insa nu toate sunt permise nici chiar pentru Conducatorul acestui spatiu,cum spunea si un vechi dicton roman „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Astfel,Dumnezeu ar putea creea o astfel de piatra,insa ar insemna sa isi nege propia fiinta,ar insemna sa se limiteze enorm ca spirit,iar toata ordinea ar cadea iar Universul ar deveni Haos.
Semnificativa pentru aceasta dezbatere este scena din poemul eminescian „Luceafarul” in care Hyperion ii cere Demiurgului sa il transforme in muritor.Demiurgul refuza aceasta cerere deoarece ar insemna sa isi nege creatia,iar daca si-ar nega creatia s-ar nega pe Sine si Universul s-ar transforma in Haos.
In concluzie,da,Dumnezeu poate sa creeze o astfel de piatra insa nu vrea intrucat aceasta actiune nu se supune Legilor Universale facute de El.

Ma intorc in propia-mi lume

Ai venit bland precum Adierea diminetilor de toamna Si ai plecat violent si confuz Precum furtunile pe mare Ca vantul te aseman,fiinta Stihie,caci ai fost efemera Credeam in idealuri comune Ce s-au dovedit a fii Doar iluzii trecatoare, Oare? Lasa-mi lumea de amar sa planga Lasa Padurea Eterna sa tremure, La auzul numelui tau inca odata Caci amintirea ta este impregnata In fiecare copac,frunza,fir de iarba Sa stearga ploile aceasta amintire In lumea mea sa devi asa cum esti aici Doar o pala de vant,doar un simplu gand Ceva efemer,ceva sa potoleasca furtuna Vino si acuza-ma din nou Ca sufletul mi-l inec In apele galbui-murdare Dar tu nu vezi, Ca eu doar meditez in ele Si doar atunci,uitarea binecuvantata Isi deschide larg bratele sa ma cuprinda Disperat,din bratele ei ma smulg Caci sufletul inca poate Din raurile murdare sa rasar din nou Precum soarele rasare din apele nocturne Cu razele-i calde care celebreaza Zorii unui nou inceput Lasa-mi lumea,de amar sa planga Faunii sa nu mai vina iar La cantul ielelor ce ii cheama Caci si glasul lor a amutit La vederea ploilor ce inca vin Pe cararea ce intra in padure Eu merg singur,ca deobicei Odata,ai calcat aici cu mine Cand nu erai,doar un chip efemer In Padurea Eterna,din nou m-am intors Iar spiritul meu,furtuna a calmat-o Ma asez singur si contemplu Cerul nocturn mov-inchis Caci din norii grei ca de fum Luna rasare iar

De ce Viziunea Nihilista?Tranzitia haos-ordine

Ieri,o buna amica m-a intrebat de unde vine numele blogului,raspunsul este simplu insa interpretarea e ceva mai greu de explicat.
Viziunea Nihilista este viziunea realitatii brute,viziunea esentei fiecarui concept,lucru sau idee.
In esenta,totul porneste din nimic(nihil),totul are ca materie bruta neantul.
Pana si Universul a rasarit din Haosul primordial,avand nevoie de intentia si Lumina primilor Zei pentru a calma haosul si a transforma dezordinea in ordine.
Deci in esenta,totul este nimic,totul are nevoie de a fi invelit,de a ii se da o forma si de a ii se da un scop bine definit.Putem spune ca haosul este prima forma de viata iar in faza terminala si prima forma de existenta.
In esenta si omul este nimic...
Fiinta umana este doar un amalgam de contradictii,idei,angoase,incertitudini,o dezordine,un haos,un nimic.
Ca omul sa faca tranzitia de la haos la ordine este nevoie de de 4 etape:

1 Intentia: totul porneste de la intentie ea fiind prima bataie a inimii transformarii.Totul incepe cu intentia omului spre schimbare,cu dorinta de tranzitie si de evolutie.

2.Introspectia: Analizandu-se pe sine omul isi descopera calitatile si defectele,isi pune ordine in ele iar haosul incepe sa se calmeze intr-o mica masura.Aici,fiinta isi vede slabiciunile si devine constienta de puterea interioara.

3. Gasirea identitatii:Omul nu se mai pierde in arhetipuri,gasti sau sisteme religioase,morale sau de gandire.
In aceasta etapa omul se regaseste pe sinele sau superior,pe Eul sau adevarat,nu se mai confunda cu marea masa de fiinte si astfel isi gaseste menirea si locul in Univers.

4.Iluminarea: Asta este ultima etapa,cand tranzitia de la dezordine la ordine se incheie iar fiinta si-a indeplinit scopul venirii sale in planul profan fiind desavarsita si reusind sa acceada la sfere mai inalte,la sferele Sacrului.

Aceste etape se realizeaza doar prin studiu,munca si printr-o viziune nihilista a lucrurilor.
Caci,doar o viziune asupra esentei prime ne face constienti de ea si ne trezeste dorinta de evolutie.
Asadar,treziti-va din somnul ratiunii,incepeti sa va puneti intrebari,incepeti sa puneti totul la indoiala si doar atunci va aparea intentia.
Acesta este scopul blogului meu,de a pune totul la indoiala,de a cauta si a aduce,de a va face sa va puneti intrebari si sa incepeti procesul catre evolutie realizand absurdul existentei.

Sunt nimic in comparatie cu infinitul,totul in comparatie cu neantul!
Cum traiesc in infinit...I sum Nihil...

Somniuphobia

N-am mai dormit de vreo trei zile incoace,totusi nu ma deranjeaza.
Parca,mergand zilnic intr-o nesfarsita oboseala ma face sa ma simt viu,ma face sa ma simt ca traiesc,sa simt ca exist pe lumea asta.
Oboseala parca este un strigat,un strigat de "SUNT AICI,EXIST,TRAIESC,RESPIR,SUNT VIU!"...macar atat,caci glasul mi-a pierit de mult.
Mi-e frica sa mai adorm,mi-e frica sa visez asa ca stau noapte de noapte si contemplez noaptea.
Parca insusi stelele imi canta sentimentele,parca insusi Mama Noapte ma ia de mana mereu si incearca cat poate sa imi vindece ranile de peste zi.
Odata cu insomnia au inceput si ploile,parca nici natura nu mai are odihna si freamata plangandu-mi disperarile si sufletul.
Mi-e frica sa mai visez,nu mai vreau sa traiesc alte realitati ce imi pot oferi scurte placeri ca mai apoi sa se estompeze in mod brutal in fata mea iar rasetele lor sadice sa le aud repetat zile in sir.
Ador sa contemplez noaptea,ador sa contemplez luna,stelele,intunericul noptii.
Vreau sa respir noaptea,ma innebuneste aroma ei este ca un drog ce nu ma lasa sa ma arunc in mrejele somnului deoarece noaptea este singurul moment cand realitatea este mai frumoasa ca visul.
Ziua apartine realitatii imediate,a grijilor,a actiunii,a vitezei si ma oboseste enorm bagandu-ma in incapacitatea de a mai sta treaza cand conteaza cu adevarat.
Cand omul doarme,poetul contempla si invers...
Acum incep sa il inteleg pe Blaga cat si pe poetii romantici si poetii decadenti de ce iubeau atat de mult noaptea.
O iubeau fiindca nu era vis,era cea mai dulce forma a realitatii fiindca doar atunci somnul te facea sa simti ca traiesti.

Iubirea

Un subiect atat de comun in arta,o stare profunda,probabil cea mai profunda stare ce o poate simti un om,probabil singura stare vecina cu extazul.

Da,iubirea nu este un sentiment,este o stare,deoarece doar un amalgam imens de sentimente contradictorii provoaca starea umana de iubire.

Iubirea arata inca odata esenta contradictorie umana,sentimentele ei scindand de la durere la placere,de la nebunie la extaz fiecare sentiment in parte fiind simttit cu o intensitate enorma.

Este obositor pentru om,foarte obositor,cateodata chiar distructiv cand persoana sau lucrul ce iti provoaca aceasta stare este nepotrivit.

Si totusi,mai presus decat toate,ramane iubirea de sine.Nu in modul narcisist si egoist,ci acel mod in care iti iubesti persoana,iti iubesti esenta,iubesti ceea ce faci,lucrezi la dezvoltatea ta pe toate planurile fiindca vrei ceva mai bun pentru tine,te mustri singur cand gresesti incercand sa tragi foloase,fiindca te iubesti,fiindca aceasta iubire este singura forma neegoista de iubire existenta.

Cand iubesti pe cineva,il vrei doar pentru tine devi gelos si iti doresti aceea persoana cu orice pret doar fiindca sti ca ea sau el este singura fiinta in momentul actual ce iti provoaca aceea stare.

Asta este cea mai inalta forma de egoism,un egoism care in zilele noastre a ajuns sa fie pus in sinonimie cu ideea de iubire.

Daca iubesti pe cineva,te casatoresti cu el,faci o familie cu el,iti petreci viata cu el,incerci sa il transformi sa corespunda standardelor tale,modului tau de a fi,il obligi sa traiasca viata si sa perceapa lumea odata cu tine,il transformi in tine!

Si tu ce faci cand el ajunge ca tine?il iubesti! fiindca esti un incapabil emotional sa te iubesti pe tine in nivel profund si il iubesti pe el/ea fiindca este doar o copie a ta,un psuedo-tu materializat.

In felul asta l-ai distrus,l-ai distrus si i-ai distrus esenta doar fiindca in egoismul si in neputinta ta nu ai reusit sa te iubesti iar neputinta asta a vestejit un om.

Daca te iubesti pe tine asa cum esti,il vei iubi si pe cel de langa tine asa cum este,deoarece vei gasi in el ce nu vei gasi in tine si viceversa,va fi o relatie de completare.

Nu mai cauta oameni sa iti provoace starea de iubire,provoaco tu singur inauntrul tau,fii intr-o stare continua de iubire caci doar atunci vei gasi oameni ca tine si doar atunci legatura voastra va fi autentica.

In concluzie,iubiti-va pentru a putea iubi,nu pervetiti cea mai profunda si mai revelatoare stare a naturii umane.